www.Învăţători.ro

SUA – Preşedintele Obama:

„ În secolul 21, una dintre cele mai bune programe anti-sărăcie este o lume a educaţiei de clasă.”   şi  „O naţiune bine educată este cheia succesului economic.”

„Reducerea obstacolelor din calea unei bune educaţii este primul pas în a ajuta următoarea generaţie de americani prosperi.”

Preşedintele Obama a propus o creştere majoră (cu 6%) a finanţării pentru învăţământul primar şi secundar pentru anul următor, unul dintre puţinele domenii care creşte într-un an cu buget auster. Majorarea finanţării în învăţământ se încadrează într-un efort mai larg al administraţiei americane concentrand resursele limitate pe termen lung pentru sănătatea economică a naţiunii prin educaţie.

România – Un om năcăjit:

MOARTEA DOMNULUI TRANDAFIR

Cine nu îşi mai aminteste cu drag chipul primului dascăl din viaţa sa?! Eu îmi amintesc de parcă a fost ieri. Primele emoţii, primele litere, primii paşi în afara lumii poveştilor în care trăisem până atunci.

Era un om în vârstă, cu părul puţin nins la tâmple. Părea sobru dar, cu timpul, am aflat că e un om vesel, râdea cu noi mult. În câteva săptămâni am încetat să mai privim şcoala ca un inamic al veseliei noastre şi veneam la ea cu drag şi cu acea curiozitate copilărească de a afla ceva nou, de a da un alt înţeles lumii în fiecare zi. A fost frumos.

Idilic, nu? Probabil că da, dar era atâta linişte şi atâta frumuseţe în şcoala acelor vremuri. Omul acela minunat de mi-a fost dascăl s-a stins din viaţa aşa cum a trăit, simplu, frumos, în demnitate şi respect, petrecut pe ultimul drum de elevii săi şi regretele dispariţiei, odată cu el, a unei epoci.

Omul a murit, s-a dus din aceasta lume, dar a rămas amintirea lui în sufletul fiecărui elev al său.

„Ce s-a întâmplat însă cu simbolul?” o să mă întrebaţi. Eh, dragii mei, simbolul, Dascălul, Domnul Trandafir, se află într-o stare foarte gravă, plimbat din uşă în uşă de liderii politici, de liderii sindicali şi de tot felul de alţi lideri, este abandonat într-un colţ, colbuit ca şi cărţile pe care le are în biblioteca pe care şi-a consumat mare parte din salariu.

De atunci, din vremea amintirilor mele, s-au întâmplat mai multe lucruri care au măcinat şi au îmbolnăvit personajul nostru.

Minţi înguste, traumatizate de încercările disperate ale dascălilor de a-i învăţa „buchea” s-au cocoţat în funcţii, unele mult prea mari pentru micimea lor sufletească. De acolo au început să îşi împroaşte veninul şi mizeria în societate. Au vrut să plătească celor ce i-au „chinuit” cu „cetirea” şi tabla înmulţirii, au vrut să le arate că au ajuns cineva şi fără să ştie carte prea multă. Şi au lovit în Domnul Trandafir acolo unde credeau că o să îl doară cel mai tare: i-au luat banii, i-au luat dreptul la un trai decent material. În mintea lor mică, „banul” reprezenta valoarea supremă.

Dar asta nu l-a descurajat pe Domnul Trandafir. Îi rămăseseră copiii, iar când un şcolar din clasa I citea pentru prima dată o propoziţie, bucuria luminii din ochii acelui copil îi aducea o împlinire pe care nici zece salarii de senator nu i-ar fi dat-o. Se mai uită din când în când cu nostalgie la elevii săi, ce aveau telefoane mobile mai scumpe decât salariu sau pe trei luni. Suspina şi mergea mai departe.

Dar fire albe şi riduri îi apăreau cu fiecare an, din cauza noilor griji ce se cuibăreau în sufletul lui. Acum are mai multe griji: grija facturilor neplătite încă, grija ratei la bancă ( a făcut un împrumut să-şi ţină copilul la facultate), grija zilei de mâine.

Şi tot nu a renunţat. Pe unde se ducea, se prezenta „Domnul Trandafir” şi oamenii îl salutau, bucuroşi şi mândri că Domnul Trandafir le vorbeşte.

Apoi alte vremuri grele şi nori negri s-au abătut asupra şcolii româneşti. Neputând să-l îngenuncheze furându-i banii, „oamenii negri” au încercat alte metode să-l reducă la tăcere, să îi arate „cine e jupânu”. Au început să spună că învăţământul românesc nu e bun, ca dascălii sunt incompetenţi. În loc să crească salariile, au scăzut standardele de selecţie a dascălilor, astfel încât oameni cu aceeaşi micime sufletească au pătruns şi în sistemul de elită al societăţii româneşti. Şi pe aceşti indivizi statul şi-i numea tot dascăli, punându-i pe aceeaşi treaptă cu Domnul Trandafir.

În scurt timp, orice politician agramat sau semianalfabet îşi făcea imagine dând cu noroi în dascăli, încercând să sugereze ca, făcând asta, e mai deştept ca el, ca Domnul Trandafir.

Cea mai mare dezamăgire a Domnului Trandafir a fost însă când omul în care îşi pusese speranţa în mai bine, omul pe care l-a învăţat să scrie, să citească, să fie om, pe care l-a ales să-i fie preşedinte (ce onoare mai mare poate fi pentru un dascăl să îşi vadă elevul cel mai important om în stat?!) , ei bine, acest om i-a spus în faţa întregii naţiuni că „este mediocru”. De s-ar fi deschis pământul să-l înghită ar fi fost mai bine, dar nu, nu s-a întâmplat nimic şi el, Domnul Trandafir, a rămas mut în faţa televizorului.  Şi a rămas aşa ore în şir, plângându-şi în pumni şi întrebându-se „De ce? De ce, din toată ţara asta, eu sunt incompetentul? Nu i-am învăţat tot ce trebuie pentru a fi oameni? Unde am greşit? Unde s-au pierdut pe drumul vieţii?”. De atunci, Domnul Trandafir nu a mai fost văzut niciodată zâmbind.

A început să primească lovitură după lovitură. Părinţii îl consideră de acum mediocru şi nu îi mai răspund la „buna ziua”, copiii au aflat de la părinţii lor ca Domnul Trandafir este „mediocru” (chiar dacă nu ştiu ce înseamnă, ştiu că e ceva josnic) şi îşi bat joc de el în spate, ba, unii mai curajoşi, chiar în faţă.

Ultima lovitură a primit-o când şcoala din sat a trecut în subordinea primăriei. Nemaiavând bani să facă naveta la şcoală, împrumutat deja fiind, s-a dus umil, cu căciula în mână, în biroul primarului. Îi fusese elev, nu avea cum să nu îşi amintească strădaniile dascălului său să îl înveţe alfabetul. S-a dus să îl roage să îi deconteze măcar naveta pe 2-3 luni, că „uite, e jumatatea anului şi nu ni s-a decontat nimic”. Primarul l-a ascultat cu gândul aiurea, venindu-i în minte că Domnul Trandafir îl cam urechia, ba îi mai punea şi câte un „patru” pe ici, pe colo. Îl asculta până la sfârşit, mângâind ca un aer tâmp statueta-suvenir din ultima sa vacanţă din Hawaii, şi, când Domnul Trandafir termina, se lăsă pe spate în imensul său scaun de piele de Spania, trase aer în piept şi… începu sa urle: „Nu v-am zis, bă, ca nu am bani?! Dacă nu am, de unde să vă dau, de la mine din buzunar?! Numai după cerşit umblaţi! Ieşi, bă, afară, până nu îţi trag una!”.

A fost ultima dată când Domnul Trandafir a mai vorbit. De atunci vorbesc alţii pentru el: miniştri, inspectori, lideri sindicali etc.

Domnul Trandafir zace abandonat într-un colt al spitalului „Societatea romana”, privind în gol, murmurând cuvinte fără înţeles.

Ştiţi ce ar întreba, dacă ororile care l-au lovit nu i-ar fi luat glasul: „De ce nu m-au privit în faţă când mi-au luat demnitatea de om? De ce nu m-au privit în faţă când au muşcat mâna asta, ce i-a învăţat literele cu care scriu ei acum legile astea strâmbe? De ce?”

La Congresul XXXI al AGIRo din 27-31 august 2010:

S-a pomenit la congres de faptul că prea miroase a ’907 şi că atunci învăţătorii au fost cei discutaţi în parlament că ar fi instigat ţăranii să nu mai rabde. Sala i-a aplaudat frenetic pe acei „instigatori” şi pe sutele de foşti membri AGIRo pe care comuniştii i-au executat sau aruncat în temniţe pentru instigare. Participanţii au primit o listă a acestor martiri AGIRo între care sunt şi Ion Mihalache – care a fost şi preşedinte al AGIRo şi D.V.Ţoni – cel mai important preşedinte AGIRo din perioada interbelică în speranţa ca această listă să ne folosească de reper celor cu adevarat dascăli sau măcar ca referinţă istorică celorlalţi. Dl învăţător Petrescu a motivat ca multe dintre documentele de arhivă inclusiv carnetul de membru al AGIRo a trebuit să le ascundă şi să le ardă ca să nu fie acuzat de trădare a statului (comunist evident).

Cadrele didactice trebuie să fie mai mult decât „salariaţi din sistemul bugetar”, lor le scrie în fişa postului că sunt învăţătorii neamului şi trebuie să deschidă ochii românului fie şi instigându-l atunci când este înfometat sau scos din ţara lui, iar românul nu realizează că asta i se întâmplă.

Educatorii români trebuie să deschidă ochii poporului atunci când statul face derapaje de logică promovând ca în evul mediu ideea că marii potentaţi trebuie susţinuţi prin taxe şi contribuţii „de solidaritate” de văduve, lăuze, gravide, nevoiaşi, handicapaţi, pensionari etc. Statele moderne aplică toate o exact invers de politică de solidaritate socială. Doar patronii români la umbra unui salariu minim ridicol de mic impus de stat s-au obişnuit ca din primul an de activitate să aibă şi vilă şi jeep şi cont în străinătate. Doar decizia statului român de impunere a unui salariu minim conform formulei recomandate de UE ar duce la un nivel de viaţă suportabil pentru angajatul român, la creşterea consumului, la venituri mai mari pentru buget. Doar acest salariu minim de 1 000 lei ar duce la creşterea resurselor statului, inclusiv pentru educaţie. Educaţia nu poate supravieţui într-o ţară în care angajaţii nu pot supravieţui din veniturile din muncă. Educaţia nu poate supravieţui într-o ţară din care oamenii sunt sfătuiţi de stat să îşi ia lumea în cap. Restul sunt pe de o parte lozinci şi vaiete sau paleative şi „gogoşi” pe de altă parte.